Povesti din Balta Brailei

La Braila, a vorbi despre scrumbie inseamna a patrunde intr-un spatiu aproape sacru. Fantastic si real, universul pestelui argintiu are (asa gandeam intr-o zi de primavara, asezat in barca cu vasle) un cerber pe masura: nea Stelica, pescarul din Gropeni, pe care trebuie sa-l cunosti daca vrei sa-ntelegi mecanismul viului acvatic. Sporovaiesti cu el despre una-alta si ajungi, invariabil, la pestele asta de Dunare: ochii pescarului se-aprind si, brusc, incepe a-ti vorbi cu insufletire. Afli ca scrumbia migreaza numai in aprilie in apele dulci, ca sa-si depuna icrele. Atunci e foarte grasa (“practic, o poti praji, pe urma, in grasimea proprie”). E grabita, inainteaza cu 50 km/h pe fundul Dunarii si e usor de prins, pentru ca e infometata si devine rapitoare. Atunci, in aprilie, scrumbia e unica. Asa, ca un miel de Pasti sau ca un porc de Craciun. De aceea e asa de cautata. Dupa ce depune ouale, cade intr-o avansata stare de epuizare, si putine exemplare se reintorc in mare. Amanuntele acestea vin de la un om care a trait toata viata pescuind. Tatal sau are peste 80 de ani si e unul dintre cei mai batrani pescari din Balta Brailei. De la el stie ca, in secolul trecut, oamenii locului, care-si construisera colibe pe malul apei, habar n-aveau ce peste se prinde in Delta, pentru ca langa Insula Mare era asa de mult, incat nu reuseau sa-l care la cherhana. Natura era darnica pe atunci. Uneori chiar prea darnica. De la tatal sau, nea Stelica a auzit ca un somn ajunsese pana la 900 kg si ca incepuse sa “insface” oameni. Pescarii nu reuseau sa prinda monstrul, pana intr-o zi cand o batranica a umplut bors in putinei de lemn, l-a inchis ermetic si l-a pus ca pe o momaie pe malul apei. Somnul urias a venit, l-a inghitit si, dupa ce au fermentat taratele, butoiul i-a explodat in pantece. Cand l-au despicat, oamenii au gasit un inel, un cercel. “Asa a vrut Dumnezeu, spune nea Stelica, sa-i vina de hac monstrului o babuta, nu un pescar vanjos!” Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro