Pere de carne

Primesc zilele acestea un telefon din Timisoara. Doamna Luci, cum se recomanda, imi spune povestea unei carti de bucate vechi de aproape un veac, "cartea dupa care, acum 50 de ani, o vecina care era bucatareasa a gatit la nunta mea". Las pentru mai tarziu subiectul - cine stie, poate ne vom incumeta intr-o zi sa ajungem acolo, caci prea bogat in influente culinare de tot felul e si Banatul - si vom poposi si in bucataria doamnei Luci. In schimb, o sa-mi permit sa va relatez, in doar cateva minute, uimirea pe care mi-a provocat-o un fel de mancare pus pe masa de o buna prietena, Cornelia Moise, de felul ei dintr-un sat de pe langa Caransebes. N-am prea inteles eu de ce, dupa un delicios drob de vinete si o supa de fasole verde cu chisatura (chisatura e un fel de pasta obtinuta din slanina taiata marunt si amestecata cu ceapa tocata), am trecut direct la... desert. Cel putin asa am crezut eu, cand am vazut pe platou ditamai perele, tavalite prin pesmet si prajite.Citeste continuarea pe Album literar-gastronomic

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.

Pisa – uluitorul “Torre Pendente”

Campo dei Miracoli. Asa numesc italienii inima orasului Pisa, locul care gazduieste celebrul “Torre pendente di Pisa” (Turnul din Pisa). Imaginea ce ti se deschide in fata ochilor, de indata ce ai coborat din autobuzul turistic, este intr-adevar minunata. Un spatiu larg deschis, in bataia soarelui, unde nu stii spre ce sa te uiti mai intai. Turnul din Pisa sau Catedrala incalzita de luciul marmurei albe? Dar mai intai trebuie sa razbati printre sutele, poate chiar miile de turisti, care dau buzna in fiecare zi, facand fotografii in nestire turnului-vedeta. Ce s-ar fi intamplat insa daca pamantul pe care s-a cladit ar fi fost ferm si nu asa de “delasator” in fata greutatii? Probabil ca nimeni nu s-ar mai fi simtit infiorat de miracolul destul de precar al echilibrului. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Locuri ocrotite de ape si soare: Manastirea Sfanta Elena de la Mare

“Dumnezeul marilor si al oceanelor” a suflat har asupra promontoriului dintre cer si mare. Asa a aparut, nu dupa multa truda, manastirea asezata nefiresc pe un petic de pamant ce se pravaleste amenintator in valurile marii. Dupa ce treci de statiunea Costinesti si de calea ferata, drumul spre manastire coteste spre dreapta si merge tot inainte, cale de cativa kilometri. Drumul e proaspat pietruit, iar in lumina soarelui straluceste usor, contrastand cu goliciunea peisajului inconjurator. Nici urma de copaci sau vegetatie bogata. Doar plante micute si multi scaieti. Un loc in care viata se straduieste din greu sa nu se franga. Intrarea in curtea manastirii este strajuita de teii plantati acum cativa ani de prima maica stareta a locasului. Dar o data ce treci pragul portii, iti dai seama de ce Dumnezeu nu s-a sfiit sa se dezvaluie pe sine in aceste locuri. Bisericuta, neasemuit de alba, se inalta dreapta spre cer, in timp ce in zare totul e senin. Nu mai exista cer sau mare. Doar credinta. Dumnezeu salasluieste in fiecare piatra, in fiecare caramida si in fiecare culoare asternuta pe peretii bisericii. Si restul e tacere. Tacere si pace in suflete. Impacare cu tot ceea ce a fost sa fie si va fi. Sfintita in 1996, Manastirea “Sfanta Elena de la Mare” este si astazi o dovada vie a visului ce se implineste in rugaciune. “Cat iti ingaduie Dumnezeu, atata este”, spun oamenii de prin aceste locuri. Iar Dumnezeu a ingaduit pana acum multe, semn ca cele patru maicute, truditoare intru slava Domnului, au reusit cumva sa se faca pretuite de catre Dumnezeu. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Satay şi ketupat. Gusturile Malaysiei

Pentru orice turist occidental, “satay” are un corespondent într-un univers cunoscut. Sunt, pur şi simplu, frigărui. Grecii le-ar numi suvlaki. Însă în Malaysia, Singapore şi Indonezia le vei întâlni cu acest nume: “satay”. Sunt deosebite de frigăruile noastre prin faptul că se marinează într-un sos special şi se mănâncă împreună cu sosuri şi alte adaosuri. Reţeta pentru marinată şi sosul de alune variază de la regiune la regiune. Dar până şi această variaţie a reţetei ne vorbeşte despre un trecut în care gastronomia locală a fost influenţată de arabii din Orientul Mijlociu, cu care Malaysia făcea comerţ în mod tradiţional. În Malaysia, ca şi în Singapore, vedeai adeseori vânzători ambulanţi care cutreierau străzile vânzând satay. Aceşti vânzători de ceea ce astăzi am numi “fast-food” (în stil oriental) au ajuns mai târziu să-şi stabilească magazinele pe marginea drumului. Citeste mai mult in articolul Satay şi ketupat. Gusturile Malaysiei, pe Vacantierul

Sosul turistului. O poveste adevarata

Vara, munte, patru tineri obositi si exasperati de urcusul care nu se mai termina, doua corturi, o butelie, o harta, nici o busola, rucsaci grei ca niste pietroaie, multe conserve de carne, peste si pateu, paste, supe la plic, o bucata zdravana de slanina afumata, vin rosu “puterea ursului” si multe sticle cu ketchup. Scenariul tipic unei excursii la munte. Nici meniul nu este spectaculos si nu da batai de cap. Dimineata: paine cu pateu si ketchup (la alegere, doar paine cu margarina si ketchup), feliute de sunca cu ketchup, ceai (fara ketchup as spune eu, dar nu sunt in masura sa decid). La pranz: invariabila supa la plic (chinul cel mai mare este sa pescuiesti taieteii de pe fundul oalei), paste cu ketchup sau carne conservata cu piure si ketchup. Seara: peste in ulei sau cu sos de tomate, evident cu… ketchup. La munte, totul se mananca cu ketchup. Este condimentul universal, acceptat in unanimitate, fara de care ajungi sa te plictisesti de ceea ce ai in farfurie. Unii dintre turisti, mai inovatori, au creat combinatii care te lasa cu gura cascata: felii de paine cu straturi succesive de margarina, gem si ketchup. Desi n-au murit… inca, nu va sfatuiesc sa faceti ca ei. Dar sa trecem la lucruri mai… serioase. Se pare ca stramosul ketchup-ului s-a nascut pe taramurile insorite ale Chinei. Purta numele de “kachiap” si nu era altceva decat saramura (apa de mare si ierburi aromate) ramasa de la conservarea pestelui. Din aceasta cauza, gustul se apropia mai mult de cel de soia decat de cel dulce-acrisor al otetului. In secolul al XVII lea, sosul chinezesc ajunge si in Europa, fiind purtat peste mari si tari de corabiile olandeze si britanice. Bineinteles ca europenii au avut grija sa-l adapteze gustului lor. Prima reteta de ketchup publicata vreodata dateaza din anul 1727 si a aparut in Anglia. Printre ingrediente se aflau: ansoa, ceapa verde, otet, vin alb, condimente dulci (nucsoara, ghimbir, cuisoare), piper si coaja de lamaie. Colonistii americani “au imprumutat” reteta de la britanici. Asta nu inseamna ca nu au incercat la randul lor sa o transforme. Pentru inceput au adaugat ciuperci si nuci, dar in cele din urma, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a ajuns la reteta clasica de astazi. Se pare ca in cele din urma americanii s-au convins ca rosiile nu sunt deloc otravitoare. Din ce se prepara ketchup-ul? Pur si simplu: rosii, otet, zahar, scortisoara, ardei iute si sare. Afla si cateva retete de ketchup citind si Sosul turistului. O poveste adevarata, pe Vacantierul

Un lunch in Nepal

Rar am cunoscut o persoana ca prof. dr. Ovidiu Bojor! Octogenar – varsta la care multi semeni nu mai concureaza cu timpul, de o simplitate cuceritoare si un bun-simt mostenite din Maramuresul bunicilor sai, omul acesta aduce cu sine experienta anilor petrecuti la poalele Himalayei. Expert al Natiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industriala, doctorul-farmacist a participat la numeroase misiuni in Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a intors cu o descoperire ce-ar fi putut sa-i aduca Premiul Nobel. Despre ce este vorba? In cursul expeditiilor, el a observat ca in zonele de munte oamenii nu sufera de diabet. Urmarindu-le alimentatia curenta, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, dupa care simteau imediat nevoia de zahar. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala, extrasa din castravetele amar! Recuperare meritorie pentru memoria inaintasului sau, inventatorul insulinei sintetice, Nicolae Paulescu, cel care a pierdut Premiul Nobel dintr-o eroare birocratica. Insulina vegetala, sub forma medicamentului denumit INSUVEG, a devenit un panaceu pentru milioane de bolnavi carora Ovidiu Bojor le scrie, astazi, despre cum sa manance pentru a trai pana la adanci batraneti. In ultima sa carte, intitulata “Pledoarie pentru viata lunga”, citim despre cele sapte elemente care prelungesc existenta. Primul este alimentatia. Profesorul Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala studiind alimentatia traditionala nepaleza. Citeste mai mult in articolul Un lunch in Nepal, cu prof. dr. Ovidiu Bojor, pe Vacantierul.

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Marea bucătărie uitată a Transilvaniei

Gastronomia Ardealului a fost, în istorie, unul dintre marile câştiguri ale artei culinare. Ceea ce avem de făcut este să redescoperim acel mix de culturi şi ingrediente care au făcut-o cândva celebră. Unul dintre cei mai importanţi critici culinari din ultima jumătate de secol din Marea Britanie, Egon Ronay, maghiar de origine, obişnuia să scrie – în editorialele sale din Daily Telegraph – că gastronomia a dat lumii trei concepte culinare complexe: bucătăria franceză, cea chineză şi… bucătăria Transilvaniei. Celebru îndeosebi pentru ale sale „Egon Ronay’s Guide to British Eateries” (primul a fost publicat în 1957, într-un tiraj de 30.000 de exemplare), criticul scria că timp de patru secole, în arcul carpatic, românii, maghiarii, saşii, armenii, evreii – precum şi celelalte comunităţi etnice care trăiau aici – au reuşit să-şi îmbogăţească unii altora cultura gastronomică, prezervând însă şi propria identitate, dinaintea cratiţei cu mâncare. Aflând această informaţie în urmă cu un an, mi-am dorit să ajung cumva să-l cunosc pe Egon Ronay, pentru a detalia acest subiect, însă în vara anului trecut, la vârsta de 95 de ani, cel mai vârstnic critic culinar al Marii Britanii s-a stins din viaţă. Tema însă m-a preocupat. Aşa se face că, tot scormonind după cărţi de bucate care să-mi releve rolul gastronomiei ardeleneşti – cu tot ceea ce înseamnă, etnic, Ardealul – în marea bucătărie a lumii, aveam să dau peste alte informaţii. Cea mai veche carte de bucate a Ungariei datează din secolul al XVI-lea şi a fost concepută în Transilvania de un bucătar anonim, despre care se ştie doar că a trăit într-unul dintre prosperele oraşe ale Ardealului. Cartea se numeşte „Szakacs Tudomany”, ceea ce înseamnă „Arta gătitului”. După ce a călătorit pe la mai multe curţi imperiale, regale, ducale ale Europei, după ce a gătit pentru nobili şi capete încoronate sau a fost doar oaspete al acestora, bucătarul nostru anonim a scris o carte cu peste 900 de reţete care defineau marea bucătărie a epocii. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro