marți, 18 decembrie 2012

Ceaunele iernii de la Ceaunu' Crăpat

Sunt ierni cu zăpadă sau fără, ierni blânde, geroase, ierni lungi ori părelnice. Iarna asta nu e ca toate celelalte; e o iarnă... la ceaun! La un "ceaun crăpat" din care ies aromele mâncării binefăcute. Coborâţi în josul Străzii Franceze din Centrul Vechi şi, aproape de colţ, căutaţi ceaunele cu bucatele tradiţionale româneşti ale iernii. Sunt afară, le descoperiţi uşor, bolborosindu-şi iahnia de fasole, sarmalele cu afumătură, ciorba de burtă şi soteul de hribi. E prima iarnă dupa deschiderea noului restaurant "La Ceaunu' Crapat" când patronul Sorin Aldescu - de altfel, om al muntelui - scoate la stradă fierturile, ceafa cu cartofi prăjiţi, pastrama de berbecuţ şi de miel, împreună cu toate derivatele din carne de porc din gospodăriile ţărăneşti - jumări de casă, slănină, şorici, drob şi misterioşii cârnaţi Q7... Aruncaţi, mai întâi, o privire în ceaune (nu sunt crăpate!), alegeţi-vă meniul şi pătrundeţi, încet, în intimitatea călduroasă a restaurantului, lăsându-vă pradă tuturor simţurilor. Masa dumneavoastră ar trebui să înceapă o-bli-ga-to-riu cu un platou cu zacuscă, pastramă, drob de ciuperci şi urdă de burduf udate cu o glajă de tărie de afine sau cu un păhărel de vin de-al casei. Iar ca să vă săturaţi, trebuie încercată specialitatea casei - carne la garniţă şi miel în unt de oaie cu usturoi sălbatic. Veţi descoperi, într-un sfârşit, că în ceaunele iernii de la "Ceaunu' Crăpat" încap, de fapt, marile valori ale bucătăriei româneşti. Citeste mai mult pe www.albumliterargastronomic.blogspot.com

duminică, 28 octombrie 2012

Album literar-gastronomic, Indexul de retete (1)

Album literar-gastronomic, INDEX DE RETETE (*la 28 octombrie 2012) Pentru ca să vă vină mai uşor să găsiţi reţetele publicate pe acest blog, fie în rubrici specializate, fie în contextul povestirilor culinare, al eseurilor gastronomice sau al interviurilor de pe acest sait, vom publica (pe cât posibil, respectând acest ritm), în fiecare weekend, un index actualizat al reţetelor. În unele cazuri, acolo unde în text rețetele au fost denumite într-o limbă străină sau cu forme alternative, le-am trecut pe amândouă. Ne dorim să găsiţi uşor reţetele preferate, ca să vă puteţi bucura de ele. Poftă bună! A Amor polenta con mandorle Antricot de vită cu sos, în manieră texană B Biancomangiare Biscuiţi "Beatles" (picanţi) Borş de găină cu tăiţei de casă Brioşe cu vanilie în maniera lui Kenny Rogers / Kenny Rogers Vanilla Muffins Bulgări vienezi C Cartofi lionezi Castradina venexiana / Tocană de varză cu berbecuț Casulet vegetarian Ciulama de hribi Conopidă à la polonaise Cornată / Lichior de coarne Crap alsacian Cremă de banane cu miere Cremă de fructe de pădure şi portocale Cremă de morcovi Crostini de cod F Fazan "Sfânta Alianţă" Fileuri de somn "Dolly Parton" Friptura de miel a lui Frank Sinatra G Găină îndopată "demi-deuil" / Poularde "demi-deuil" Găină îndopată "Sfânta Alianţă" / Pulardă "Sfânta Alianţă" I Iepure cu rozmarin K Kenny Rogers Vanilla Muffins / Brioșe cu vanilie în maniera lui Kenny Rogers L Langustă a la parisienne Lichior de coarne / Cornată M Mere "Mica Înţelegere" O Omleta Tegetthoff P Palmieri ca la Nisa Para frumoasei Elena / Poire belle Hélène Păstrăv Meunière Pâine de Modane Pere de carne Plăcintă de carne "cu susu-n jos" Poire belle Hélène / Para frumoasei Elena Poularde demi-deuil / Găină îndopată "demi-deuil" Pulardă "Sfânta Alianţă" R Rinichi de miel în stil milanez S Sardele în “saòr” Sos aioli provensal Sos bearnez Sos de usturoi Sos tartar Sos vinegretă Elizabeth Taylor Supă „aurie” cu brânză Cheddar Supă de fasole verde T Tartă cu mere, lămâie şi mereng Tartă cu nuci, alune, migdale, fistic (şi altele de acest fel) Tocană de varză cu berbecuţ / Castradina venexiana Tort din carne de porc Turta mănăstirească din St.-Gallen Turtă umplută cu frangipan V Vițel Montrouge

marți, 9 octombrie 2012

Noutati

Citeste ultimele povesti si amintiri din vacanta pe saiturile Vacantierul si Presa de turism! - Albania - Trentino - Muntele Athos - Thassos - Malta - India

marți, 2 octombrie 2012

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

Pere de carne

Primesc zilele acestea un telefon din Timisoara. Doamna Luci, cum se recomanda, imi spune povestea unei carti de bucate vechi de aproape un veac, "cartea dupa care, acum 50 de ani, o vecina care era bucatareasa a gatit la nunta mea". Las pentru mai tarziu subiectul - cine stie, poate ne vom incumeta intr-o zi sa ajungem acolo, caci prea bogat in influente culinare de tot felul e si Banatul - si vom poposi si in bucataria doamnei Luci. In schimb, o sa-mi permit sa va relatez, in doar cateva minute, uimirea pe care mi-a provocat-o un fel de mancare pus pe masa de o buna prietena, Cornelia Moise, de felul ei dintr-un sat de pe langa Caransebes. N-am prea inteles eu de ce, dupa un delicios drob de vinete si o supa de fasole verde cu chisatura (chisatura e un fel de pasta obtinuta din slanina taiata marunt si amestecata cu ceapa tocata), am trecut direct la... desert. Cel putin asa am crezut eu, cand am vazut pe platou ditamai perele, tavalite prin pesmet si prajite.Citeste continuarea pe Album literar-gastronomic

vineri, 28 septembrie 2012

Dolly Parton

Ne-am îndrăgostit de vocea lui Dolly Parton atunci când am auzit-o interpretând „Letter to Heaven”, „Puppy Love”, „Little Blossom” sau, împreună cu Kenny Rogers, „Once Uppon a Christmas”. Dolly s-a dovedit a fi însă mai mult decât „regina muzicii country”, fiind şi o apreciată autoare de… cărţi de bucate. Afla mai mult citind Album literar-gastronomic.

joi, 23 august 2012

La Mamaia, in 1906

O poveste de la inceputul secolului XX, cu valuri, dune de nisip si vacantieri. La Bai, la Mamaia, pe la anul 1906. E povestea pe care o puteti citi pe indelete pe saitul Presa de turism.

Istorie si sampanie

Povestea podgoriilor din Champagne se imbina fascinant cu istoria. Castele, catedrale si legenda vinului spumant - iata ce veti putea citi in acest reportaj publicat pe Vacantierul.

Familia Troisgos

Este una dintre cele mai celebre familii de bucatari din Franta si din intreaga lume. "Imperiul" ei culinar se intinde acum pe mai multe continente si inca se afla "la coada tigaii" trei generatii diferite din aceasta famnilie. Despre "cei trei Troigros" aflati mai multe daca cititi urmatorul articol de pe blogul "Apres moi, le dessert!"

luni, 20 august 2012

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

duminică, 19 august 2012

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.
Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Calatorii intiatice: Florenta

Indiferent din orice colt al lumii ai veni, Florenta te va incanta in cele din urma. Poate nu de la inceput, caci este precum vinul. Devine cu atat mai pretioasa cu cat trece timpul. Mai intai te nauceste. Te vrajeste cu atatea frumuseti si lucruri rare, incat uiti sa reactionezi. Dar dupa cateva zile, atunci cand impresiile incep sa se aseze in matca lor, le dai dreptate celor care spun despre Florenta ca este una dintre minunile lumii. Si intr-adevar te cucereste, din cap pana in picioare, cum spunea cineva, pentru totdeauna. Asa se face ca o vei vizita ani la randul fara sa te saturi. Devine o parte din tine.Calatoria initiatica in Florenta trebuie s-o incepi trecand raul Arno, raul care a dat nastere Florentei in anul 59 i.Hr. Este un “rau viu”, un rau a carui matca nu a fost regularizata. Asa ca, din loc in loc, se vad ochiuri de verdeata si mal, incat daca nu ai vedea aglomeratia din jurul tau, ti-ai putea inchipui cu usurinta ca esti in Evul Mediu. Trecand Ponte Vecchio (podul care i-a gazduit mereu pe negustorii aurari), ajungi in piata care-ti dezvaluie in fata ochilor unul dintre simbolurile orasului Florenta: Baptisterium si a sa “Poarta a Raiului”. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

joi, 16 august 2012

VACANŢĂ CU UN PRIETEN “ÎNCHIRIAT"

E plăcut să călătoreşti, dar şi mai plăcut este să ai cu cine să împărtăşeşti revelaţiile călătoriei. Iar atunci când eşti într-un oraş necunoscut ţi-ar prinde bine compania agreabilă a unui amic care cunoaşte istoria fiecărei pietre. La asta trebuie să se fi gândit şi britanica de origine braziliană Alice Moura (stabilită la Londra), atunci când a propus un tip mai puţin obişnuit de turism alternativ, care presupune beneficierea de serviciile unor “prieteni locali”. Alice Moura a creat astfel un site de internet numit “Rent a local friend”, punând la dispoziţia turiştilor serviciile unor ghizi autorizaţi, care reuşesc să construiască o relaţie amicală cu clientul. “Când am creat acest site, m-am gândit întâi la routarzi. Dar mulţi clienţi sunt persoane vârstnice care preferă servicii personalizate”, a declarat Alice Moura. Citeste mai mult pe Presa de turism.

CĂLĂTORII INIŢIATICE: PERGAM

Medicina, textele înţelepţilor şi Zeus aduc gloria anticei cetăţi a Pergamului (Pergamon), ale cărei ruine le poate vizita călătorul prin Turcia, dacă se abate la o sută de kilometri de Izmir. Pergamul a fost un important centru comercial în regiunea Mysiană încă din Antichitate. Devenit capitală a unui înfloritor regat, între 282-133 î.H., oraşul a fost astfel botezat după legendarul rege Pergamos. O legendă spune că, ucigându-l pe regele din Teutrania, Pergamos a pus mâna pe oraş şi l-a denumit după sine. Conform unei alte legende, Gyrnos, regale Teutraniei, l-ar fi rugat pe Pergamos să îl ajute în timpul unei bătălii pentru ca apoi, după victorie, să fie construite două oraşe, unul numit Pergamon, iar altul Gyrneion. Pergamon a fost pentru prima oară menţionat în documentele scrise în secolul IV î.H..Palate, temple şi teatre au fost construite în cetate când aceasta a devenit capitală şi a fost înconjurată de pereţi şi turnuri de apărare. După ce a fost anexat Imperiului Roman, Pergamul a rămas multă vreme unul dintre cele mai importante oraşe din Anatolia de Vest. Pergam, oraş-stat independent încă din anul 282 î.H., şi-a menţinut importanţa ca centru politic, cultural şi comercial timp de 150 de ani. Pentru că legenda spune Alexandru cel Mare şi-a ascuns comoara în cetatea Pergamon, aceasta a fost vizată de foarte mulţi inamici, cucerirea ei preocupând de-a lungul secolelor mulţi regi şi conducători de oşti. Oraşul a fost de asemenea şi un important centru otoman, în epoca medievală. Carl Humann, un inginer german care lucra la instalaţii feroviare în Anatolia de Vest, în anii 1870, a descoperit ruinele oraşului antic. Apoi, în 1878, au început lucrările de cercetare arheologică. Escavaţiile şi restaurarea au loc şi astăzi. S-a descoperit, astfel, un centru de sănătate din perioada antică, Asclepion, situat la sud-vest de Pergamon, Templul lui Serapis, care datează din secolul II d.H.. Multe dintre vestigiile descoperite au fost însă luate din situl arheologic şi duse la Berlin, unde astăzi există un magnific muzeul al Pergamului. Faimosul altar al lui Zeus, care fusese iniţial situat pe Acropolele din Pergam, a fost dus în Germania şi este în prezent expus în acest muzeu. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Vacante de neuitat: Marmaris sau Ibizza Turciei!

Prea multă distracţie nu este nu este niciodată de prisos! Acesta este principiul după care se ghidează “Ibiza turcească”, staţiunea Marmaris, a cărei existenţă, pe parcursul unui an, este de-a dreptul oximoronică: iarna – un simplu sat de pescari, vara – cea mai exuberantă dintre destinaţiile de vacanţă ale unei ţări care oricum ne-a obişnuit cu marca turismului exclusivist. Nu au rămas foarte multe informaţii despre Marmaris, de-a lungul timpului, sau multe situri istorice. Cu toate acestea, oraşul nu a avut o istorie nici scurtă şi nici monotonă. Marmaris a fost la început un mic sătuc de pescari. Asta se întâmpla în urmă cu 3400 de ani, când în zonă s-a aşezat un mic trib al cărui conducător purta numele de Kar. Zona a fost numită Karla, după acesta. Localitatea s-a dezvoltat treptat şi a devenit un punct important în zonă. În 1522, Soliman Magnificul a cucerit oraşul pentru a-l folosi ca punct strategic în timpul asediului asupra Rodhosului. A ajutat la dezvoltarea zonei, reconstruind micuţa cetate ce o păzea şi care încă mai poate fi admirată şi azi. Este o adevărată bijuterie arhitectonică şi se spune că Soliman Magnificul, văzând noile ziduri ale cetăţii, ar fi rostit uimit: “Mimari as!” Adică: “Să fie spânzurat constructorul!” Şi nu pentru că ar fi avut vreun cusur, ci fiindcă totul era perfect, iar sultanul nu voia să mai existe vreo altă cetate la fel. Straniu mod de a-Ţi arăta admiraţia, atârnându-l în ştreang pe cel pe care îl admiri! Legenda nu e cu mult prea departe, însă, de cea a lui Dedal şi a fiului său Icar ori de legenda Meşterului Manole, ca să vă dau nişte repere mai apropiate de noi. Citeste mai mult pe Vacantierul.

marți, 14 august 2012

PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

sâmbătă, 11 august 2012

Pisa – uluitorul “Torre Pendente”

Campo dei Miracoli. Asa numesc italienii inima orasului Pisa, locul care gazduieste celebrul “Torre pendente di Pisa” (Turnul din Pisa). Imaginea ce ti se deschide in fata ochilor, de indata ce ai coborat din autobuzul turistic, este intr-adevar minunata. Un spatiu larg deschis, in bataia soarelui, unde nu stii spre ce sa te uiti mai intai. Turnul din Pisa sau Catedrala incalzita de luciul marmurei albe? Dar mai intai trebuie sa razbati printre sutele, poate chiar miile de turisti, care dau buzna in fiecare zi, facand fotografii in nestire turnului-vedeta. Ce s-ar fi intamplat insa daca pamantul pe care s-a cladit ar fi fost ferm si nu asa de “delasator” in fata greutatii? Probabil ca nimeni nu s-ar mai fi simtit infiorat de miracolul destul de precar al echilibrului. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Locuri ocrotite de ape si soare: Manastirea Sfanta Elena de la Mare

“Dumnezeul marilor si al oceanelor” a suflat har asupra promontoriului dintre cer si mare. Asa a aparut, nu dupa multa truda, manastirea asezata nefiresc pe un petic de pamant ce se pravaleste amenintator in valurile marii. Dupa ce treci de statiunea Costinesti si de calea ferata, drumul spre manastire coteste spre dreapta si merge tot inainte, cale de cativa kilometri. Drumul e proaspat pietruit, iar in lumina soarelui straluceste usor, contrastand cu goliciunea peisajului inconjurator. Nici urma de copaci sau vegetatie bogata. Doar plante micute si multi scaieti. Un loc in care viata se straduieste din greu sa nu se franga. Intrarea in curtea manastirii este strajuita de teii plantati acum cativa ani de prima maica stareta a locasului. Dar o data ce treci pragul portii, iti dai seama de ce Dumnezeu nu s-a sfiit sa se dezvaluie pe sine in aceste locuri. Bisericuta, neasemuit de alba, se inalta dreapta spre cer, in timp ce in zare totul e senin. Nu mai exista cer sau mare. Doar credinta. Dumnezeu salasluieste in fiecare piatra, in fiecare caramida si in fiecare culoare asternuta pe peretii bisericii. Si restul e tacere. Tacere si pace in suflete. Impacare cu tot ceea ce a fost sa fie si va fi. Sfintita in 1996, Manastirea “Sfanta Elena de la Mare” este si astazi o dovada vie a visului ce se implineste in rugaciune. “Cat iti ingaduie Dumnezeu, atata este”, spun oamenii de prin aceste locuri. Iar Dumnezeu a ingaduit pana acum multe, semn ca cele patru maicute, truditoare intru slava Domnului, au reusit cumva sa se faca pretuite de catre Dumnezeu. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Satay şi ketupat. Gusturile Malaysiei

Pentru orice turist occidental, “satay” are un corespondent într-un univers cunoscut. Sunt, pur şi simplu, frigărui. Grecii le-ar numi suvlaki. Însă în Malaysia, Singapore şi Indonezia le vei întâlni cu acest nume: “satay”. Sunt deosebite de frigăruile noastre prin faptul că se marinează într-un sos special şi se mănâncă împreună cu sosuri şi alte adaosuri. Reţeta pentru marinată şi sosul de alune variază de la regiune la regiune. Dar până şi această variaţie a reţetei ne vorbeşte despre un trecut în care gastronomia locală a fost influenţată de arabii din Orientul Mijlociu, cu care Malaysia făcea comerţ în mod tradiţional. În Malaysia, ca şi în Singapore, vedeai adeseori vânzători ambulanţi care cutreierau străzile vânzând satay. Aceşti vânzători de ceea ce astăzi am numi “fast-food” (în stil oriental) au ajuns mai târziu să-şi stabilească magazinele pe marginea drumului. Citeste mai mult in articolul Satay şi ketupat. Gusturile Malaysiei, pe Vacantierul

Sosul turistului. O poveste adevarata

Vara, munte, patru tineri obositi si exasperati de urcusul care nu se mai termina, doua corturi, o butelie, o harta, nici o busola, rucsaci grei ca niste pietroaie, multe conserve de carne, peste si pateu, paste, supe la plic, o bucata zdravana de slanina afumata, vin rosu “puterea ursului” si multe sticle cu ketchup. Scenariul tipic unei excursii la munte. Nici meniul nu este spectaculos si nu da batai de cap. Dimineata: paine cu pateu si ketchup (la alegere, doar paine cu margarina si ketchup), feliute de sunca cu ketchup, ceai (fara ketchup as spune eu, dar nu sunt in masura sa decid). La pranz: invariabila supa la plic (chinul cel mai mare este sa pescuiesti taieteii de pe fundul oalei), paste cu ketchup sau carne conservata cu piure si ketchup. Seara: peste in ulei sau cu sos de tomate, evident cu… ketchup. La munte, totul se mananca cu ketchup. Este condimentul universal, acceptat in unanimitate, fara de care ajungi sa te plictisesti de ceea ce ai in farfurie. Unii dintre turisti, mai inovatori, au creat combinatii care te lasa cu gura cascata: felii de paine cu straturi succesive de margarina, gem si ketchup. Desi n-au murit… inca, nu va sfatuiesc sa faceti ca ei. Dar sa trecem la lucruri mai… serioase. Se pare ca stramosul ketchup-ului s-a nascut pe taramurile insorite ale Chinei. Purta numele de “kachiap” si nu era altceva decat saramura (apa de mare si ierburi aromate) ramasa de la conservarea pestelui. Din aceasta cauza, gustul se apropia mai mult de cel de soia decat de cel dulce-acrisor al otetului. In secolul al XVII lea, sosul chinezesc ajunge si in Europa, fiind purtat peste mari si tari de corabiile olandeze si britanice. Bineinteles ca europenii au avut grija sa-l adapteze gustului lor. Prima reteta de ketchup publicata vreodata dateaza din anul 1727 si a aparut in Anglia. Printre ingrediente se aflau: ansoa, ceapa verde, otet, vin alb, condimente dulci (nucsoara, ghimbir, cuisoare), piper si coaja de lamaie. Colonistii americani “au imprumutat” reteta de la britanici. Asta nu inseamna ca nu au incercat la randul lor sa o transforme. Pentru inceput au adaugat ciuperci si nuci, dar in cele din urma, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a ajuns la reteta clasica de astazi. Se pare ca in cele din urma americanii s-au convins ca rosiile nu sunt deloc otravitoare. Din ce se prepara ketchup-ul? Pur si simplu: rosii, otet, zahar, scortisoara, ardei iute si sare. Afla si cateva retete de ketchup citind si Sosul turistului. O poveste adevarata, pe Vacantierul

joi, 9 august 2012

Un lunch in Nepal

Rar am cunoscut o persoana ca prof. dr. Ovidiu Bojor! Octogenar – varsta la care multi semeni nu mai concureaza cu timpul, de o simplitate cuceritoare si un bun-simt mostenite din Maramuresul bunicilor sai, omul acesta aduce cu sine experienta anilor petrecuti la poalele Himalayei. Expert al Natiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industriala, doctorul-farmacist a participat la numeroase misiuni in Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a intors cu o descoperire ce-ar fi putut sa-i aduca Premiul Nobel. Despre ce este vorba? In cursul expeditiilor, el a observat ca in zonele de munte oamenii nu sufera de diabet. Urmarindu-le alimentatia curenta, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, dupa care simteau imediat nevoia de zahar. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala, extrasa din castravetele amar! Recuperare meritorie pentru memoria inaintasului sau, inventatorul insulinei sintetice, Nicolae Paulescu, cel care a pierdut Premiul Nobel dintr-o eroare birocratica. Insulina vegetala, sub forma medicamentului denumit INSUVEG, a devenit un panaceu pentru milioane de bolnavi carora Ovidiu Bojor le scrie, astazi, despre cum sa manance pentru a trai pana la adanci batraneti. In ultima sa carte, intitulata “Pledoarie pentru viata lunga”, citim despre cele sapte elemente care prelungesc existenta. Primul este alimentatia. Profesorul Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetala studiind alimentatia traditionala nepaleza. Citeste mai mult in articolul Un lunch in Nepal, cu prof. dr. Ovidiu Bojor, pe Vacantierul.

luni, 6 august 2012

SATUL CIURULEASA. PAȘAPORT PENTRU VEȘNICIE

Apusenii: nici un meleag din întinsul României nu te întâmpină cu priveliști gătite anume parcă întru neuitarea veacurilor. Mai pretutindeni te așteaptă risipa florală ce amintește despre vremuri ce refuză rigoarea acelor de ceasornic și înșiruirea cifrelor în calendar, o lume a armoniei vegetale cu multe endemisme, dar și cu animale care, prin alte părți, mai pot fi întâlnite doar în rezervații naturale sau albume. O natură încă ingenuă, dar și vechi constructori și obiceiuri ale unor oameni a căror candoare rivalizează cu inocența monumentele naturii. Cine îndrăgește adâncurile pământului, aici găsește mii și mii de peșteri; adânci și minuțios ornamentate precum sufletul moțului. Numai în Apuseni – stâlp de temelie a românismului – ornicul pământului măsoară veșnicia nu cu pașii clipelor, ci cu zbenguiala de izvoare și fermitatea crenelurilor de cetate, cu pânze de paianjen sub braț de floare și lemn descântat de gura cuțitului trasă pe cremene, cu poala toamnei adâncită de frunze incendiate și cu zvon de bucium, ca respirația de duminică a pământului. Peste tot și peste toate, umbra și privirea dreaptă a moțului. Numai aici umbra omului este totuna cu umbra crucii… Numai în această fortăreață naturală se puteau naște Horea, Cloșca și Crișan. Și Avram Iancu. Ciuruleasa – un nume ca o poezie, ca un cântec îndurerat – are câte puțin din toate acestea. Și multe alte lacrimi în plus. În tinerețele mele jurnalistice, mi-a fost dat să mă minunez, la Lupșa, în fața profesorului Pamfil Albu. Sau să dorm, într-un pătul de fân, cu zvonul Arieșului înălțat în dreptul pernei, în Târsa profesoarei Ileana Pogan. Citeste mai mult pe Presa de Turism.

Zanzibar

Plaje cu nisip fin care-ți îmbie tălpile încă de la primele ore ale dimineții… E frumos când – copleșit de uimirea refluxului – cauți să vezi în unduirile Oceanului Indian misterul unui răsărit incredibil, cu irizări de auriu, galben incandescent, carmin indefinit până la un roșu aprins, pe fundalul cerului de un azuriu adânc… Parcă ar fi un vis frumos! Dar e rupt din realitate! Zanzibar este denumirea generică pentru un grup de insule din estul Coastei tanzaniene, celebre pentru plajele lor, pentru reciful de corali în milioane de culori și forme, cu pești exotici nemaiîntâlniți, apă caldă din Oceanul Indian, valuri în nuanțe de turcoaz, verde fosforescent transformat în auriu încins la apus de soare… E-o mirare să pășești desculț prin satele de pescari din zona Bwejuu, să asculți povești despre caracatițe, balene, rechini, țestoase uriașe sau delfini, să plutești pe apă în una dintre inconfundabilele dhows – bărci tradiționale africane, să asculți vuietul apelor oceanului în timpul fluxului sau să adulmeci irezistibilele arome de fructe și de condimente tropicale, să atingi coaja nucilor de cocos sau să simți foșnetul frunzelor de palmier. Toate acestea fac deliciul unui sejur de neuitat! Citeste mai mult Presa de Turism Citeste mai multe reportaje de Camelia-Maria Manea aici si aici si aici si aici

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia). Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.” Citeste mai mult pe Vacantierul. Despre iubirea dintre Vasile Alecsandri si Elena Negri afla mai multe aici. Citeste si jurnalul venetian al lui Nicolae Iorga aici si aici si aici si aici si aici si aici si aici. Despre Venetia citeste si aici.

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

duminică, 29 iulie 2012

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

luni, 23 iulie 2012

Povesti din Balta Brailei

La Braila, a vorbi despre scrumbie inseamna a patrunde intr-un spatiu aproape sacru. Fantastic si real, universul pestelui argintiu are (asa gandeam intr-o zi de primavara, asezat in barca cu vasle) un cerber pe masura: nea Stelica, pescarul din Gropeni, pe care trebuie sa-l cunosti daca vrei sa-ntelegi mecanismul viului acvatic. Sporovaiesti cu el despre una-alta si ajungi, invariabil, la pestele asta de Dunare: ochii pescarului se-aprind si, brusc, incepe a-ti vorbi cu insufletire. Afli ca scrumbia migreaza numai in aprilie in apele dulci, ca sa-si depuna icrele. Atunci e foarte grasa (“practic, o poti praji, pe urma, in grasimea proprie”). E grabita, inainteaza cu 50 km/h pe fundul Dunarii si e usor de prins, pentru ca e infometata si devine rapitoare. Atunci, in aprilie, scrumbia e unica. Asa, ca un miel de Pasti sau ca un porc de Craciun. De aceea e asa de cautata. Dupa ce depune ouale, cade intr-o avansata stare de epuizare, si putine exemplare se reintorc in mare. Amanuntele acestea vin de la un om care a trait toata viata pescuind. Tatal sau are peste 80 de ani si e unul dintre cei mai batrani pescari din Balta Brailei. De la el stie ca, in secolul trecut, oamenii locului, care-si construisera colibe pe malul apei, habar n-aveau ce peste se prinde in Delta, pentru ca langa Insula Mare era asa de mult, incat nu reuseau sa-l care la cherhana. Natura era darnica pe atunci. Uneori chiar prea darnica. De la tatal sau, nea Stelica a auzit ca un somn ajunsese pana la 900 kg si ca incepuse sa “insface” oameni. Pescarii nu reuseau sa prinda monstrul, pana intr-o zi cand o batranica a umplut bors in putinei de lemn, l-a inchis ermetic si l-a pus ca pe o momaie pe malul apei. Somnul urias a venit, l-a inghitit si, dupa ce au fermentat taratele, butoiul i-a explodat in pantece. Cand l-au despicat, oamenii au gasit un inel, un cercel. “Asa a vrut Dumnezeu, spune nea Stelica, sa-i vina de hac monstrului o babuta, nu un pescar vanjos!” Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro

CĂLĂTORII PE CARE LE-AȘ REPETA: IRAN. (1) PERSEPOLIS

Text: MIHAI OGRINJI Fotografii: Cristina Nichituș Roncea Când, întâmplător, le spuneam prietenilor că plec în Iran, aceștia mă priveau contrariați. Li se părea că mă aflam în pragul unui gest ușor necugetat. Cum așa, îmi ziceau ei, nu ți-e teamă? Tu nu știi că evreii sunt gata să-i atace din clipă în clipă? Nu ești la curent cu tensiunea dintre iranieni și americani?
Scriu aceste rânduri taman în zilele în care Comisia Europeană, Uniunea Europeană, diverșii lor “capelmaiștri” comit abuzuri și presiuni la adresa României greu de imaginat. O adevărată barbarie. La drept vorbind, asemenea amestec în treburile României nu-i o noutate. Ceea ce se petrece în aceste zile ne trimite la Congresul de la Berlin, din 1878(amintiți-vă, între altele, de așa-zisa “problemăisraelită”). Bietul Eminescu… Păstrând dimensiunile, acești “cerberi” ai democrației – care nu știu prea bine unde se găsește România decât în măsura în care, într-un fel sau altul, ar putea să-i mai stoarcă ceva zăcăminte de aur, cupru, păduri sau fie ce-o mai fi – sunt în pragul (cu cvorum garantat!) de a transforma România într-un fel de Iran al Europei! În măsura în care propaganda internațională prezintă Iranul așa cum îl prezintă, câți dintre turiștii lumii mai au curajul să ajungă în această țară? Nimeni nu spune că nu sunt probleme la Teheran. Disproporția însă dintre realitate și butaforia pe care o ticluiesc adversarii vechii Persii este mai mult decât jenantă, fruduloasă și descurajantă întru cunoașterea marilor valori ale umanității. Nu are nimeni dreptulca, prin tot soiul de manevre, să scoată din circuitul internațional o țară întreagă, o țară în care se află destinații precum Shiraz, Isfahan, Yazd sau Persepolis. Sub nici un motiv, sub nici un preț, sub nici un pretext. Și cum tot am avut șansa să văd această minunată țară, un mare reper al culturii antice, dar și al cercetărilor dintre cele mai diverse – de pildă, și în privința celulelor stem! -, cu oameni incredibil de prietenoși, dornici să intre în vorbă cu tine, să te ajute, parafrazez cu bucurie vechiul adagiu: Et in Persepolis ego… Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro

sâmbătă, 14 iulie 2012

Top 3 vacante: unde evadezi din Bucuresti

Nu trebuie să-ţi iei concediu pentru a descoperi România de lângă tine. Într-o singură zi, poţi experimenta o călătorie în deltă (si nu mă refer aici la Delta Dunării), ai şansa unei lecţii de istorie şi artă pe malul unui lac de poveste sau clipe de regăsire într-un spaţiu încărcat de har. Iata un top al evadarilor din Bucuresti, intr-un weekend canicular. 1. PARCUL NATURAL COMANA sau DELTA DE LÂNGĂ ORAŞ Se află la doar 35 de kilometri de Bucureşti, pe drumul către Giurgiu şi, deşi nu veţi întâlni nici un pelican, veţi putea crede întrutotul că vă aflaţi în Deltă. Stufăriş, bălţi şi canale pe unde trece din când în când câte o luntre. Un rai pentru sute de vieţuitoare, multe dintre ele fiind protejate prin lege. Dar asta nu este tot. Parcul Natural Comana cuprinde, pe lângă balta ce musteşte de viaţă, încă două rezervaţii ştiiinţifice (create special pentru a ocroti bujorul românesc, ghimpele şi mărgăritarul) şi o mănăstire despre care se crede că ar fi fost construită pe vremea lui Vlad Ţepeş. Cu siguranţă veţi găsi măcar un loc care să vă fure sufletul. Dacă vreţi să vă bucuraţi pe deplin, porniţi la drum cu maşina pe care aţi aşezat bicicletele. După ce ajungeţi în localitatea Adunaţii Copăceni, veţi face stânga, trecând prin satele Mogoşeşti, Grădiştea şi Comana. Taxa de intrare în parc este de doar doi lei de persoană, mult prea mică pentru şansa de a face o mică incursiune pe potecile umbrite de stejarii ce numără multe sute de ani (declaraţi monument al naturii). Traseele sunt marcate, existând, de altfel câteva puncte de reper. Citeste mai mult pe Vacantierul. Ai mai multe topuri de vacanta aici si aici si aici.

Vacanta in Franta: Reims - ingeri si sampanie

Grotele de calcar din apropierea localităţii franceze Reims ascund unele dintre cele mai savuroase comori. Mai aproape de miezul pământului, aici are loc marea prefacere din sticle. Vinul se transformă în cea mai bună şampanie. Cu mai bine de 1.600 de ani în urmă romanii extrăgeau de aici calcarul necesar construcţiilor, lăsând în urmă adevărate peşteri întunecoase şi reci. Sute de ani mai târziu, în plin Ev Mediu, deveniseră o ascunzătoare perfectă pentru cei care făceau contrabandă cu diverse mărfuri, puţini oameni încumetându-se să exploreze galeriile întunecate. A fost însă şi un timp în care pereţii de piatră au scăpărat de lumini şi au vibrat în sunetul muzicii. Ca o extravaganţă a unei epoci opulente, nobilii din Champagne organizau în străfundurile pământului petreceri unde se servea unul dintre cele mai bune vinuri franceze, ce putea rivaliza oricând cu cel din Burgundia. Citeste mai mult pe Vacantierul. m Citeste mai mult despre Reims aici. Citeste mai mult despre vacanta in Franta aici si aici si aici si aici.

Vacanta in Bulgaria: Primorsko

Primorsko, aflat în sudul litoralului bulgăresc, la 52 de kilometri distanţă de oraşul Burgas, este o staţiune cu multiple faţete. Pe de o parte, inedită este aşezarea ei, pe o limbă de pământ ce intră adânc în interiorul mării, astfel încât nu de puţine ori te vei simţi înconjurat de apă. Alt aspect important, care poate fi hotărâtor pentru alegerea destinaţiei de vacanţă, îl reprezintă prezenţa a două plaje, una în partea de nord – brăzdată de vânturi şi curenţi, cu valuri mari, ideală pentru amatorii de sporturi nautice (turiştii chiar pot încerca surfing), iar cealaltă în partea de sud – mult mai calmă, cu nisip fin, potrivită pentru familiile cu copii sau pentru persoanele romantice. În total, Primorsko are 10 kilometri de plaje (în topul plajelor bulgăreşti ca lungime), ce au primit distinctia Steagul Albastru, pentu condiţii şi impactul minim asupra mediului. Citeste mai mult pe Vacantierul. Alte sugestii de vacanta in Bulgaria gasesti si aici.

vineri, 13 iulie 2012

Thassos, insula cu miracole

Dacă ajungeţi la Mâ­năs­tirea thassiotă Panagouda, cea în care este pictat Sfântul Hristofor cu cap de câine, nu cumva să-l fotografiaţi! În Grecia, fotografiatul, în interio­rul bisericilor, e consi­derat blasfemie. Insula grecească din Egee cea mai apropiată, ca distanţă, de noi, românii, cea care face posibilă unitatea de timp şi spaţiu, 24 de ore, a unei zile de vacanţă cu plecare din Bucureşti, este Thassos. De pe malul de sud al pământului azvârlit în mare de zeii olimpici am văzut, într-un amurg, Athosul mistic. Athosul ve­ghează asupra mânăstirilor ortodoxe din Insula Thassos, unele dintre ele închinate Marei Lavre athonite, ascunse printre măslini seculari şi marmure din care, cândva, Fidias îşi alegea material pentru statui. Citeste mai mult pe Vacantierul. Citeste alte reportaje despre Thassos aici si aici si aici.

joi, 12 iulie 2012

Malta. Jurnalul suveicii calatoare

Undeva, intr-o pagina din “Povestea vietii mele”, Regina Maria aminteste de Grota Albastra… Puteam noi – eu si suveica Mamei Ruta din Mandra Fagarasilor – sa ocolim acest splendid loc al iubitei sale Malta? Cu siguranta, nu! Doar ne-am propus sa vedem tot ce e mai frumos pe insula asta din mijlocul Mediteranei si sa acceptam orice provocare. Vom explora Grota Albastra si de pe inaltimi, cu binoclul, si de pe mare, apropiindu-se de ea cu o barcuta malteza de agrement, viu colorata… Nu ne este frica de apa, nici mie, nici suveicii – pana la urma, e o sora mai mica a barcilor, a plutelor si-a vapoarelor, si ca orice bucatica de lemn care se respecta are… instinctul de a pluti (la nevoie)… Si-apoi va vom povesti tot, ca sa va dam ghes de vacanta. Vacanta in Malta, fireste! Citeste mai mult pe Vacantierul. Citeste si aici si aici

duminică, 8 iulie 2012

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Statiunile balneare belgiene dau in judecata un site meteo

Statiunile balneare belgiene ameninta ca vor depune plangere penala impotriva unui cunoscut site de previziuni meteo, care a prognozat o vara instabila pe litoral si in acest fel ar descuraja turistii sa-si petreaca vacantele in aceste statiuni, anunta vineri mass-media belgiana, citata de AFP. Portalul meteobelgique.be, unul dintre cele mai accesate din tara, este acuzat ca a prezentat prognoze pentru urmatoarele trei luni, in timp ce majoritatea site-urilor de profil furnizeaza previziuni pentru perioade de maxim 10 zile. In plus, el prevede ca pe toata durata sezonului estival vremea va fi instabila, mai ales la sfarsitul lunii iulie si inceputul lunii august, dupa un inceput de vara ploios si putin insorit, ceea ce creeaza noi temeri ca pe litoralul belgian va fi o noua “vara blestemata”, la fel ca cea de anul trecut. Citeste mai mult pe Vacantierul.

luni, 25 iunie 2012

Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar

“Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. “«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă. COLECŢIONARUL. “Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, “vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez “coajă de ou”, argintărie “art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din “vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

joi, 21 iunie 2012

Familia Porsche, principalul investitor din staţiunea austriacă Zell am See-Kaprun

Instalaţia de cablu a staţiunii austriece Zell am See, afacere deţinută în proporţie de 50% de către familia Porsche, atrage, anual, peste 1,1 milioane de turişti din întreaga Europă, relevă datele oficiale puse la dispoziţia presei de către Marina Latina, directoarea marketing şi relaţii cu mass-media a Oficiului de Turism Zell am See-Kaprun, regiune situată în landul Salzburg.Potrivit sursei citate, numărul turiştilor care apelează la instalaţia de cablu pentru a urca pe muntele Schmittenhohe ajunge la 900.000 de persoane în sezonul de iarnă şi la 250.000 persoane pe timpul verii.În acelaşi timp, vaporul SM Schmittenhohe a transportat, în intervalul 15 mai – 15 octombrie 2011, un număr de 82.246 de turişti pe lacul Zell, considerat cu apa cea mai curată din Europa. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Turiştii din România, în Top 10 vizitatori în Zell am See-Kaprun

n fiecare an, regiunea turistică este vizitată de turişti din zeci de ţări, iar ce proveniţi din România se pot încadra în Top 10, spune Marina Latini, directoarea marketing şi relaţii cu mass-media a Oficiului de Turism Zell am See-Kaprun, regiune situată în landul Salzburg. “In fiecare an, regiunea Zell am See-Kaprun este vizitată de turişti de peste 45 de naţionalităţi. Cât priveşte românii, aceştia se pot încadra în topul primelor zece naţionalităţi din punct de vedere al numărului. în regiune, există unităţi de cazare cu peste 50.000 de paturi. De asemenea, există peste 90 de restaurante în zonă dintre care 13 premiate la nivel internaţional pentru deliciile culinare”, a menţionat Marina Latina.Turiştii români care au ales ca destinaţie de vacanţă regiunea Zell am See-Kaprun au cheltuit, în 2011, peste 1,3 milioane de euro, adică 3,5% din suma medie plătită de către cei peste 465.000 de oaspeţi străini, potrivit datelor oficiale ale Oficiului de Turism din regiune. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Viena, mereu provocatoare

Viena este un oraş care te năuceşte cu frumuseţea lui. Turiştii români s-au îndrăgostit de Viena. Ii întâlneşti vizitând castelele şi muzeele, savurând o cafea şi discutând cu prietenii, făcând cumpărături în numeroasele magazine ce se întind de-a lungul vechilor străzi (Mariahilferstrasse fiind un astfel de exemplu) sau pur şi simplu plimbându-se. Datorită distanţei mici dintre România şi Viena, dar şi a tarifelor reduse la cursele low cost (transportul poate ajunge şi la 50 de euro, dacă biletul de avion este procurat cu câteva luni în avans), Viena nu a fost nicicând mai aproape de noi. RINGUL VIENEZ. Cel mai simplu mod de a te deplasa până la punctele de interes din Viena o reprezintă mijloacele de transport în comun. Pentru 18,50 euro veţi primi ceea ce austriecii numesc Wien Karte, valabilă timp de 72 de ore pentru metrou, autobuz sau tren. çn plus, veţi primi reduceri de preţ la biletele pentru muzee, galerii sau chiar pentru cumpărături. Centrul vechi al Vienei este uşor de vizitat din… tramvai. De-a lungul bulevardului ce înconjoară zidul vechi (Ringstrasse sau Ringul Vienez, cum îl numesc românii) se află multe clădiri faimoase, precum Rathaus (Primăria), Parlamentul Austriac, Palatul Hofburg, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Artă, Opera. FRUMOASA SISI. Dacă vreţi să păşiţi pe urmele împărătesei Sisi, cel mai convenabil este să cumpăraţi Sisi Ticket, valabil timp de un an. Plătind 22,50 euro veţi vizita Palatul Schönbrunn (reşedinţa de vară a familiei imperiale, ce include şi o grădină zoologică, un muzeu al caleştilor şi o grădină botanică), Palatul Hofburg (reşedinţa de iarnă, cu apartamentele imperiale, Muzeul Sisi, Colecţiile de argint şi porţelan) şi Muzeul de mobilă imperială. Citeste mai mult pe Vacantierul.

marți, 12 iunie 2012

O călătorie culinară pe Marele Drum al Caravanelor

Nimic nu mă încântă mai mult decât o carte nouă de bucate. Nouă, veche – de fapt poate fi din librărie, de la anticariat sau direct din tipografie, important e să fie „new entry” în biblioteca mea. Cu cele cinci „ceasloave” culinare pe care le-am adus după mine din India, mă apropii vertiginos de 800 de cărţi de gen. Sunt femei cărora le face plăcere să le dăruieşti un parfum, sau o rochie, sau o pereche de pantofi. Sau o excursie la capătul lumii. Mie îmi plac reţetele, cărţile de bucate şi… călătoriile de documentare, în căutare de gusturi noi. Dintre cele cinci cărţi, cumpărate din bazaruri şi librării – cu menţiune specială pentru „Basmati. Fragrance, Flavour & Finery”, primită în dar, cu autograf, chiar de la autor, Shilpi Gupta, noul nostru prieten, bucătarul şef de la Hotel The Grand – cel mai mult m-a atras cea mai din urmă achiziţie (normal!), plătită în ultima clipă, când tocmai se striga îmbarcarea pe aeroportul din New Delhi. Începusem s-o „savurez” chiar în magazinul de pe aeroport şi dacă nu eram trezită la timp din re­verie, aş fi pierdut avionul… Ei bine, cartea asta, delicioasă, are un concept special. Îi spune „Food path. Cuisine along the Grand Trunk Road, from Kabul to Kolkata” şi te face să porneşti la drum (imaginar, savuros) din Af­ganisthan până în estul Indiei, urmărind ve­chiul drum al caravanelor de mărfuri din Evul Mediu. „Marele Drum” este intens populat, de-o parte şi de alta a lui, cam de prin secolul al XVI-lea. Este unul dintre clasicele trasee ale condimentelor şi e considerat un fel de ax al acestui teri­toriu vast. 2.500 de kilometri pe care astăzi defilează marile camioane de mărfuri care duc gloria Asiei spre Europa. Indienii (şi nu numai ei) îl consideră un simbol al „unităţii în diversitate”. Iar europenii – cei cu spirit artistic – l-au luat drept muză pentru operele lor. O dovedeste romancierul Rudyard Kipling, care aşază istoria baladescă a lui Raj în paginile romanului său „Kim”. „Iar acum noi mergem pe marele drum… şoseaua largă care este coloana vertebrală a Indiei… Toate castele şi toate felurile de oameni sunt în mişcare aici. Iată! Brahmani şi şamani, bancheri şi sărăntoci, bărbieri şi vânzători ambulanţi de mâncare, pelerini şi meşteşugari – o lume întreagă, care vine şi pleacă”, scrie Kipling, asemuind „Marele Drum al Caravanelor” cu un râu care şi-a lărgit albia, inundând totul în cale. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro

Marea bucătărie uitată a Transilvaniei

Gastronomia Ardealului a fost, în istorie, unul dintre marile câştiguri ale artei culinare. Ceea ce avem de făcut este să redescoperim acel mix de culturi şi ingrediente care au făcut-o cândva celebră. Unul dintre cei mai importanţi critici culinari din ultima jumătate de secol din Marea Britanie, Egon Ronay, maghiar de origine, obişnuia să scrie – în editorialele sale din Daily Telegraph – că gastronomia a dat lumii trei concepte culinare complexe: bucătăria franceză, cea chineză şi… bucătăria Transilvaniei. Celebru îndeosebi pentru ale sale „Egon Ronay’s Guide to British Eateries” (primul a fost publicat în 1957, într-un tiraj de 30.000 de exemplare), criticul scria că timp de patru secole, în arcul carpatic, românii, maghiarii, saşii, armenii, evreii – precum şi celelalte comunităţi etnice care trăiau aici – au reuşit să-şi îmbogăţească unii altora cultura gastronomică, prezervând însă şi propria identitate, dinaintea cratiţei cu mâncare. Aflând această informaţie în urmă cu un an, mi-am dorit să ajung cumva să-l cunosc pe Egon Ronay, pentru a detalia acest subiect, însă în vara anului trecut, la vârsta de 95 de ani, cel mai vârstnic critic culinar al Marii Britanii s-a stins din viaţă. Tema însă m-a preocupat. Aşa se face că, tot scormonind după cărţi de bucate care să-mi releve rolul gastronomiei ardeleneşti – cu tot ceea ce înseamnă, etnic, Ardealul – în marea bucătărie a lumii, aveam să dau peste alte informaţii. Cea mai veche carte de bucate a Ungariei datează din secolul al XVI-lea şi a fost concepută în Transilvania de un bucătar anonim, despre care se ştie doar că a trăit într-unul dintre prosperele oraşe ale Ardealului. Cartea se numeşte „Szakacs Tudomany”, ceea ce înseamnă „Arta gătitului”. După ce a călătorit pe la mai multe curţi imperiale, regale, ducale ale Europei, după ce a gătit pentru nobili şi capete încoronate sau a fost doar oaspete al acestora, bucătarul nostru anonim a scris o carte cu peste 900 de reţete care defineau marea bucătărie a epocii. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro

Cina Regala gatita de bloggeri dupa cartea de bucate a A.S.R. Principesa Margareta

Pe 28 mai, bucataria Casei Regale a Romaniei si-a deschis pentru prima data usa pentru bloggerii pasionati de domeniul culinar. De ce tocmai Anca Feodor (Cookiejar.ro), Andreea Juganaru (Andreeachinesefood.blogspot.com), Mihai Lambru (Placerisimple.wordpress.com), Brindusa Scheaua (Brindusascheaua.blogspot.com) si Antonina Sociu (Dulcegarii-culinare.ro)? Pentru ca au dovedit creativitate, iscusinta si indemanare in cadrul competitiei nationale Electrolux Passion4Cooking din luna aprilie. Provocarea acestei competitii, dedicata tuturor bloggerilor de food din Romania, a constat in recrearea intr-o maniera unica, personala si creativa a uneia dintre retetele din cartea de bucate a A.S.R. Principesa Margareta. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro

miercuri, 18 ianuarie 2012

Top 3 “V” staţiuni balneare româneşti

Top 3 “V” staţiuni balneare româneşti Staţiunile balneare pot fi o alternativă interesantă pentru cei care nu doresc să îşi petreacă vacanţa pe litoral sau în afara ţării. Cele mai multe dintre aceste staţiuni balneare fiind amplasate în zone montane sau de deal, turiştii se pot bucura de aer curat, peisaje care-ţi taie răsuflarea şi foarte multă linişte. Cei care nu au nevoie de tratamente balneare pot să meargă în excursii şi drumeţii pe trasee mai mult sau mai puţin străbătute, să se relaxeze la ştrand sau în parc. Vă propunem un Top 3 (un “podium”) al celor mai apreciate staţiuni balneoclimaterice din România, un top în realizarea căruia am ţinut seama atât de oferta de cazare şi tratament, cât şi de zona geografică şi de traseele şi obiectivele turistice din împrejurimi. Citeşte mai mult pe Vacanţierul Ro